Ion Gheorghe Maurer (1902–2000) a fost desemnat în perioada 1954–1957 primul director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei RPR, perioadă în care a pus bazele structurale și doctrinare ale institutului. În mod programatic, a redactat faimosul „Cuvânt înainte” din numărul inaugural al revistei Studii și Cercetări Juridice (1956), conturând o viziune realistă asupra cercetării juridice românești, centrată pe identificarea „constantelor dreptului, existente dincolo de orânduirile sociale”. Prin inițiativa sa, institutul a devenit un spațiu de reflecție juridică - delimitând știința dreptului de prescripțiile ideologice ale epocii și contribuind la consolidarea unei autonomie doctrinare a cercetării juridice. În contextul unui regim politic extrem de controlat, rolul său de coordonator a însemnat nu doar conducere administrativă, ci și arhitectură intelectuală a instituției, prin reconcilierea între elitele juridice tradiționale și cerințele regimului.
Este remarcabil faptul că, într-un mediu dominat de constrângeri ideologice, Maurer a cultivat un discurs juridic care s‑a dorit a fi independent de dogmele dominante, punând accent pe stabilitatea principiilor fundamentale în drept – „constantele” care transcend schimbările politice fundamentale. Astăzi, rolul său de fondator și prim-director este recunoscut ca un reper istoric al Institutului, care și‑a construis o identitate științifică chiar în condițiile unui regim politic aspru și restrictiv.
Traian Ionașcu (1897–1981) a fost o personalitate marcantă a dreptului civil românesc și membru titular al Academiei Române, cu o carieră universitară desfășurată la Iași, București și în prestigioase centre universitare europene. Format la Paris, unde și-a susținut doctoratul, a adus în doctrina românească o viziune modernă asupra cauzei actului juridic, obligațiilor și contractelor, publicând lucrări de referință precum Ideea de aparență și rolul său în dreptul civil român, Teoria generală a obligațiilor și Teoria generală a contractelor economice.
Între 1954 și 1968 a fost director adjunct al Institutului de Cercetări Juridice, implicându-se activ în coordonarea cercetării științifice și în elaborarea unor acte normative fundamentale, printre care Codul familiei, Legea administrației de stat și Legea contractelor economice. A participat la activitatea unor organisme internaționale precum UNESCO și ONU, contribuind la clarificarea conceptelor de codificare și dezvoltare progresivă a dreptului internațional.
Recunoscut pentru autoritatea sa intelectuală și pentru rolul de formator al generațiilor de juriști, era cunoscut de studenți și colegi drept „Papa”, ca simbol al ocrotirii și îndrumării. Prin opera și activitatea sa, Traian Ionașcu rămâne un reper al doctrinei juridice românești și unul dintre fondatorii moderni ai cercetării în drept civil.
Yolanda Eminescu (1921–1998) a fost una dintre personalitățile marcante ale dreptului civil și ale cercetării juridice românești, nepoată a poetului Mihai Eminescu. După studii strălucite la Facultatea de Drept din București și obținerea titlului de doctor în 1948 sub coordonarea profesorului Traian Ionașcu, și-a început cariera ca avocat și judecător, înainte de a deveni cadru universitar și, din 1954, cercetător la Institutul de Cercetări Juridice. A urcat toate treptele ierarhiei academice, ajungând cercetător științific principal și, din 1972, director adjunct al institutului, poziție în care a coordonat activități științifice majore și a sprijinit elaborarea unor lucrări colective de referință.
Opera sa științifică este vastă, cu contribuții esențiale în dreptul civil, în special în materia obligațiilor, contractelor, proprietății intelectuale și protecției invențiilor. A elaborat studii fundamentale asupra nulității actelor juridice, contractelor economice și drepturilor reale, rămânând un reper pentru generațiile următoare de juriști. Prin lucrări precum Semnele distinctive, Concurența neloială sau studiile privind protecția invențiilor și a desenelor industriale, a fundamentat dezvoltarea dreptului proprietății intelectuale în România.
Yolanda Eminescu s-a afirmat și ca specialistă de marcă în drept comparat, fiind membră a unor prestigioase organizații internaționale și participând la conferințe sub egida ONU, UNESCO sau a Institutului Max Planck. A fost distinsă cu premiile „Matilda și Stelian Benea”, „Simion Bărnuțiu” ale Academiei Române și Marele Premiu „Mihail Eliescu” al Uniunii Juriștilor din România.
Pe lângă activitatea științifică, a fost un profesor remarcabil, apreciat pentru erudiția sa și talentul pedagogic, recunoscută de studenți și cercetători ca un model de rigoare și generozitate intelectuală. Prin activitatea sa de peste cinci decenii, Yolanda Eminescu a lăsat în patrimoniul juridic românesc o operă perenă, fiind considerată o precursoare a dreptului proprietății intelectuale și una dintre cele mai reprezentative figuri ale Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.
Marilena Uliescu (1939–2019) a fost una dintre cele mai importante civiliste ale școlii juridice românești, cercetător științific gradul I la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române și șef al Sectorului de Drept Privat „Traian Ionașcu”. Absolventă a Facultății de Drept din București (1960), și-a desăvârșit formarea academică la Facultatea Internațională de Drept Comparat din Strasbourg și la Institutul „René Cassin” pentru Drepturile Omului, obținând doctoratul în drept în 1985.
Cariera sa științifică, începută în 1969 ca cercetător științific stagiar, a parcurs toate treptele ierarhiei academice, fiind recunoscută drept una dintre cele mai respectate voci în domeniul dreptului civil și al dreptului mediului. A fost profesor universitar la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” și cadru asociat la instituții academice din țară și străinătate, precum Universitatea din Poitiers.
Autoare a peste 140 de lucrări științifice – tratate, monografii, manuale, cursuri universitare, rapoarte și studii publicate în reviste naționale și internaționale – Marilena Uliescu a avut contribuții originale în domeniul dreptului privat și al protecției mediului. A fundamentat aplicarea principiului răspunderii obiective pentru prejudiciul ecologic și legitimitatea procesuală activă a persoanelor și organizațiilor pentru protecția mediului, idei consacrate ulterior în legislația națională și în Constituția României din 2003.
De-a lungul carierei a primit numeroase distincții, între care Premiul „Simion Bărnuțiu” al Academiei Române (1979), calitatea de membru corespondent al Academiei Internaționale de Drept Comparat (2001) și titlul de doctor honoris causa al Universității „Valahia” din Târgoviște (2015). Între 2001 și 2004 a deținut funcția de director al Institutului Național al Magistraturii.
Prin activitatea sa științifică și pedagogică, Prof. univ. dr. Marilena Uliescu a format generații întregi de juriști, fiind recunoscută pentru erudiția, exigența și generozitatea sa. Opera ei, de mare diversitate și profunzime, rămâne o contribuție fundamentală pentru doctrina juridică românească contemporană.
Simona Maya Teodoroiu (1969-2024) a fost o reputată juristă, cadru universitar și cercetător științific care și-a început activitatea profesională în domeniul dreptului în cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, în anul 1993. A activat în cadrul institutului timp de aproape un deceniu, avansând de la funcția de asistent de cercetare la cea de cercetător științific principal, și a contribuit activ la dezvoltarea cercetării juridice în România post-decembristă.
Domeniile sale de interes științific au fost vaste și bine fundamentate, incluzând în special dreptul constituțional, dreptul mediului, dreptul internațional public, protecția drepturilor fundamentale, dar și dreptul proprietății intelectuale. Prin cercetările și lucrările sale, a abordat teme relevante privind modernizarea cadrului legislativ național în consonanță cu normele și jurisprudența europene, aducând o contribuție valoroasă în procesul de armonizare a dreptului românesc cu cel comunitar.
Pe lângă activitatea sa academică și științifică, Simona‑Maya Teodoroiu a avut și un parcurs profesional remarcabil în instituțiile statului român. A fost secretar de stat în Ministerul Justiției, unde a coordonat relația cu instituțiile europene în perioada pre-aderării României la Uniunea Europeană. Ulterior, a fost numită judecător al Curții Constituționale a României (2015–2019), contribuind la interpretarea și aplicarea Constituției într-o perioadă de profunde transformări juridice și politice.
În anul 2019, a fost numită Agent guvernamental al României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, funcție în care a apărat interesele statului român în fața instanței de la Strasbourg și a reprezentat un exemplu de profesionalism și echilibru în relația dintre dreptul național și cel internațional al drepturilor omului.
A fost, de asemenea, cadru didactic universitar la Școala Națională de Studii Politice și Administrative (SNSPA), unde a format generații de studenți în spiritul respectului față de lege și valorile democratice. Între 2020 și 2024 a fost deputat în Parlamentul României, continuând să se implice activ în elaborarea și dezbaterea legislației naționale.
Sanda Ghimpu (1923-2002) a fost una dintre personalitățile marcante ale cercetării juridice românești, dedicându-și întreaga carieră dreptului muncii, domeniu pe care l-a influențat profund prin contribuții teoretice și legislative de anvergură. Licențiată în drept ca șefă de promoție, a parcurs un traseu profesional amplu: avocat, judecător, cercetător științific, profesor universitar, conducător de doctorate și prorector al Universității București. Din 1963 a fost cercetător în cadrul Institutului de Cercetări Juridice, iar din 1969 – șefă a sectorului de dreptul muncii, remarcându-se printr-o activitate publicistică și doctrinară excepțională.
A fost coordonatoarea Tratatului de Drept al Muncii (Ed. Academiei, 1978–1981), lucrare de referință distinsă cu Premiul „Nicolae Titulescu” al Academiei Române, și autoare a peste 400 de articole și studii de specialitate. Prin activitatea sa științifică, didactică și instituțională a deschis drumuri noi în dreptul muncii, abordând teme esențiale precum stabilitatea în muncă, răspunderea materială, protecția salariaților sau nulitatea contractului individual de muncă.
Cu o largă recunoaștere internațională, a fost expert ONU și autor al unor lucrări publicate în străinătate, fiind o voce respectată în cadrul societăților internaționale de drept comparat și dreptul muncii.
Savelly Zilberstein (1920–2003) a fost un remarcabil jurist român, specializat în drept procesual civil, cu o carieră impresionantă de peste 50 de ani în învățământul superior, cercetare științifică și arbitraj comercial. Absolvent al Facultății de Drept din București, șef de promoție în 1950, și doctor în drept al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române, Savelly Zilberstein a fost șeful Sectorului de Drept procesual civil al institutului (1960–1968). Autor a peste 100 de lucrări științifice, a contribuit esențial la dezvoltarea teoriei și practicii executării silite, dreptului familiei, arbitrajului și dreptului internațional privat. Printre cele mai importante opere se numără tratatele de procedură civilă și executare silită, unele distinse cu premii ale Academiei Române și Uniunii Juriștilor. A participat activ la elaborarea unor legi fundamentale ale sistemului juridic românesc și a reprezentat România în numeroase congrese internaționale de specialitate. Opera sa rămâne un reper în literatura juridică românească.
Valentin Al. Georgescu (1908–1995) a fost una dintre personalitățile remarcabile ale culturii juridice și umaniste românești din secolul al XX-lea, cunoscut pentru sinteza originală între drept, filologie și istorie. Absolvent al Facultăților de Drept și Litere din București, și doctor în drept la Paris cu o lucrare de referință despre leges privatae, Valentin Al. Georgescu și-a desfășurat o carieră didactică și științifică de excepție în centre universitare din România, Franța și Elveția.
A fost membru al Academiei Române, al Academiei de Legislație din Toulouse, al Institutului de Istorie „Nicolae Iorga” și al Institutului de Cercetări Juridice, precum și colaborator al numeroaselor reviste de specialitate din țară și străinătate. Activitatea sa s-a remarcat prin contribuții fundamentale în domeniul dreptului roman, istoriei dreptului, dreptului feudal românesc și dreptului bizantin. Studiile sale au revalorizat importanța dreptului roman ca fundament al gândirii juridice moderne, pledând constant pentru interdependența dintre drept și filologie.
Printre lucrările sale de referință se numără cele privind teoria proprietății în dreptul roman, evoluția instituțiilor feudale românești și influența dreptului bizantin în sud-estul Europei. A editat pentru prima dată Manualul de legi din 1766 al lui M. Fotino, descoperit la Biblioteca Națională din Paris. Pentru contribuțiile sale, i-au fost acordate importante distincții academice, inclusiv Premiul „Simion Bărnuțiu” al Academiei Române.
Acad. Ion P. Filipescu (1927–2002) a fost una dintre cele mai marcante personalități ale dreptului românesc, cu o impresionantă carieră didactică, științifică și practică. Doctor în drept și doctor docent, a ocupat funcții de conducere în învățământul superior și a fost, în două rânduri, director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române.
A publicat peste 40 de volume și 180 de articole, abordând teme fundamentale precum dreptul proprietății, dreptul familiei, dreptul internațional privat și dreptul instituțional comunitar. A fost membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie. În paralel cu activitatea teoretică, a fost judecător al Curții Constituționale și arbitru la Curtea de Arbitraj Internațional. Contribuțiile sale au fost recunoscute prin numeroase distincții, printre care Premiul „Simion Bărnuțiu” al Academiei și Ordinul Național „Steaua României” în grad de Cavaler.
Tudor R. Popescu (1913-2004) a fost una dintre cele mai prestigioase personalități ale dreptului românesc, cu o carieră academică remarcabilă desfășurată pe parcursul a aproape șase decenii. Doctor în drept la Universitatea din București și, ulterior, doctor la Universitatea din Paris sub îndrumarea lui René Cassin (laureat al Premiului Nobel pentru Pace), a fost angajat încă din 1937 la Consiliul Legislativ, devenind primul jurist admis fără doctorat obținut în străinătate. A fost implicat activ în salvarea patrimoniului religios în perioada postbelică, fiind autorul unei lucrări despre acest subiect. A predat la Universitățile din Iași și București, contribuind la formarea a generații întregi de juriști. Membru de onoare al Academiei Române și al unor prestigioase instituții internaționale, a publicat numeroase lucrări fundamentale în dreptul civil, dreptul familiei și dreptul internațional privat. Dintre acestea se remarcă lucrarea „Teoria generală a obligațiilor” (1968), elaborată împreună cu Petre Anca, considerată un reper major în doctrina juridică românească.
Vintilă Dongoroz (1893 - 1976) a fost un renumit specialist în drept penal, al cărui nume este strâns legat de dezvoltarea științei juridice românești în prima jumătate a secolului XX. După ce a absolvit Facultatea de Drept din București cu rezultate excepționale, a obținut doctoratul în 1919, și și-a început cariera ca avocat, dar pasiunea sa reală a fost cercetarea și predarea dreptului penal. În această perioadă, a publicat numeroase studii și articole, care au adus contribuții importante atât în domeniul dreptului penal, cât și al dreptului procesual penal, fiind apreciat și pe plan internațional. A fost un colaborator constant al principalelor reviste juridice din România și un membru activ al societăților internaționale de drept penal, participând la dezbateri și comisii de unificare legislativă. În paralel cu activitatea sa de avocat, Dongoroz a predat drept penal la Facultatea de Drept din București, unde a devenit profesor titular și a format generații întregi de specialiști. Cursurile și lucrările sale au fost apreciate pentru rigoarea științifică și pentru adaptarea lor la nevoile practice ale sistemului juridic românesc.
Începând cu anii 1950, și-a dedicat energia activității de cercetare în cadrul Academiei Române și al Institutului de Cercetări Juridice, unde a realizat studii fundamentale în istoria dreptului penal românesc și a contribuit semnificativ la elaborarea comentariilor pentru Codul penal și Codul de procedură penală. Opera sa monumentală, realizată împreună cu un colectiv de experți, reprezintă o sinteză clară, originală și aprofundată a dreptului penal român, fiind recunoscută ca o lucrare de referință în domeniu.
Victor-Dan Zlătescu (1933–2000) a fost un jurist și profesor român remarcabil, provenind dintr-o familie cu tradiție juridică și nobiliară. După o tinerețe marcată de dificultăți politice, a absolvit Facultatea de Drept a Universității București în 1956 cu diploma de merit. Influenți profesori, precum Mihail Eliescu, i-au format pasiunea pentru drept, pe care acesta a cultivat-o, apoi, pe tot parcursul vieții.
A început cariera în avocatură, apoi a lucrat ca consultant arbitral și cercetător la Institutul de Cercetări Juridice, unde a colaborat cu mari juriști ai vremii. A obținut titlul de doctor în drept în 1967 și a urmat studii de drept comparat la Strasbourg, fiind printre primii absolvenți ai acestei prestigioase facultăți.
Profesional, a activat în Consiliul Legislativ, unde a ocupat funcții importante, și apoi a revenit în avocatură până în 1990. După Revoluție, a fost judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție și apoi judecător al Curții Constituționale (1992–1998), contribuind la consolidarea jurisprudenței constituționale în România.
Eugen A. Barasch (1905–1987) a fost un jurist de prestigiu, cu o solidă formare academică în București și Paris, unde și-a obținut doctoratul în drept. După o activitate îndelungată ca avocat și jurist în cadrul Arbitrajului de Stat, a fost numit director adjunct științific al Institutului de Cercetări Juridice încă de la înființarea sa, în 1954. A contribuit esențial la dezvoltarea teoriei generale a dreptului, abordând cu originalitate teme precum răspunderea civilă delictuală, nulitatea actului juridic, metoda cercetării științifice și raportul dintre știință și tehnică. A fost un mentor exigent și un formator de școală juridică, cunoscut pentru rigoarea gândirii, claritatea exprimării și angajamentul față de valorile dreptului. De asemenea, a influențat domenii diverse precum dreptul familiei și dreptul internațional privat, militând pentru menținerea unei doctrine juridice în spiritul tradițiilor democratice. Activitatea sa a avut un rol important în consolidarea prestigiului științific al Institutului și în limitarea abuzurilor legislative prin promovarea unei gândiri juridice coerente și profesioniste.
Mihail Ghelmegeanu (1896–1982) a fost un remarcabil jurist, profesor și cercetător, recunoscut ca unul dintre cei mai importanți specialiști români în drept internațional public. După finalizarea studiilor doctorale la Paris, a practicat avocatura în Baroul Ilfov, iar din 1948 s-a dedicat activității universitare și de cercetare, activând în cadrul Facultății de Drept din București și ca șef al sectorului de drept internațional public al Institutului de Cercetări Juridice. A fost președinte al secției de drept internațional a ADIRI și a participat, în calitate de expert, la importante reuniuni internaționale, precum sesiunea AIEA de la Viena din 1960. A publicat numeroase lucrări de referință, printre care studiile despre ONU și drepturile omului, abordând cu rigoare teme de actualitate în dreptul internațional și susținând promovarea principiilor păcii, suveranității și legalității internaționale. A format generații de juriști, doctoranzi și cercetători, impunându-se prin erudiție, echilibru și o profundă înțelegere a evoluției dreptului. Devotamentul său față de știință și interesul constant pentru înnoirea normelor internaționale au făcut din el o personalitate de referință a culturii juridice românești.
Constantin Stătescu (1927–1990) a fost unul dintre cei mai distinși civilisti români ai perioadei postbelice, profesor emerit al Facultății de Drept din București și director al Institutului de Cercetări Juridice între 1981 și 1984. A desfășurat o prestigioasă carieră didactică, dublată de activități înalte în administrația justiției, inclusiv ca președinte al Tribunalului Suprem, ministru al justiției și ambasador al României în Regatul Țărilor de Jos. A semnat lucrări fundamentale în dreptul civil, dintre care se remarcă tratatul „Teoria generală a obligațiilor” (în colaborare cu Corneliu Bârsan) și monografia „Răspunderea civilă pentru fapta altei persoane”, contribuind decisiv la dezvoltarea teoriei obligațiilor și a răspunderii civile delictuale. Stilul său clar, riguros și elegant, precum și abordarea profundă a instituțiilor juridice, au marcat generații întregi de juriști. În activitatea sa de conducere a ICJ, a sprijinit tinerii cercetători, a impulsionat manifestările științifice și a contribuit la consolidarea prestigiului academic al Institutului. Prin activitatea sa de jurist, dascăl și cercetător, Constantin Stătescu rămâne o personalitate de referință a dreptului civil român.
George Antoniu (1929–2014) a fost un reputat profesor universitar și cercetător de excepție în domeniul dreptului penal, ale cărui contribuții au marcat profund știința juridică românească. Încă de la vârsta de 20 de ani a devenit preparator la catedra de drept civil a Facultății de Drept din București, ulterior obținând titlul de profesor și devenind judecător al Tribunalului Suprem – experiență care i-a oferit o înțelegere complexă a fenomenului juridic.
În calitate de cercetător științific principal gradul I și director științific al Institutului de Cercetări Juridice “Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, a fost, de asemenea, conducător științific la doctorat și profesor în specialitățile drept penal și procesual penal.
Activitatea sa a fost recunoscută prin numeroase funcții instituționale: membru al Asociației Internaționale de Drept Penal, raportor național la congresele acesteia, vicepreședinte al grupului român afiliat, vicepreședinte al Asociației Române de Drept Penal și redactor-șef adjunct al revistei “Studii de Drept Românesc”.
Profesorul Antoniu a fost autor al mai multor monografii și culegeri de studii, cu sute de articole publicate în reviste științifice prestigioase din țară și străinătate, fiind considerat un adevărat maestru al științei penale românești.
Constantin (Costică) Bulai (1926 –2014) a fost un jurist și profesor remarcabil de drept penal, cunoscut pentru contribuțiile sale teoretice și didactice în dreptul penal român. A deținut și funcția de judecător la Curtea Constituțională a României între 1995 și 2004. A elaborat lucrări fundamentale precum Manual de drept penal. Partea generală, Instituții de drept penal și Explicaţii teoretice ale Codului penal, multe în colaborare cu Constantin Mitrache. A fost distins cu Ordinul Național „Pentru Merit”.
Prof. univ. dr. Dumitra Popescu (1936–2022) a fost o personalitate marcantă a școlii românești de drept internațional public, dedicând peste șase decenii cercetării juridice, în calitate de cercetător științific și conducător de doctorat în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. A fost un mentor exigent, recunoscut pentru rigurozitatea științifică, claritatea ideilor și influența asupra generațiilor de specialiști. Sub conducerea sa, au fost elaborate numeroase manuale, monografii și studii în domeniul dreptului internațional, contribuind în mod semnificativ la evoluția domeniului în România. Cariera sa a fost onorată, chiar în ultimii ani, prin titluri precum Doctor Honoris Causa acordat de Universitatea „Valahia” din Târgoviște.
Prof. univ. dr. Paul Mircea Cosmovici (1921–2006) a fost un jurist român de excepție, ales membru corespondent al Academiei Române la 18 decembrie 1991 și membru titular în 1995. Originar din Iași, și-a început formarea academică prin studiul dreptului la Universitatea din București, continuând cu specializări la Columbia (New York), Leiden și Amsterdam. După promovarea prin concurs la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, a devenit cercetător științific principal, iar ulterior, între 1990 și 1999, director – iar din 1999, director onorific al institutului. Cariera sa a fost apreciată internațional, fiind ales membru al Societății de Legislație Comparată din Paris . Membrii Academiei Române l-au considerat un cercetător de excepție, cu înalte calități intelectuale și morale.
Mircea Lepădătescu (1908–1988) a fost un remarcabil jurist român, specializat în drept constituțional și administrativ. După obținerea titlului de doctor în drept la Paris (1933), a fost avocat și, din 1948, profesor de drept constituțional la Facultatea de Drept din București. A condus Sectorul de Drept Constituțional al Institutului de Cercetări Juridice între 1954 și 1968 și a jucat un rol esențial în dezvoltarea doctrinei constituționale din România. Printre lucrările sale de referință se numără „Sistemul organelor statului în R.S.R.” și „Teoria generală a controlului constituționalității legilor”, recunoscute pentru profunzimea teoretică și valoarea aplicativă. A participat activ la redactarea unor proiecte legislative importante și a contribuit semnificativ la fundamentarea științifică a instituțiilor constituționale. Cu o carieră impresionantă și o influență durabilă în mediul academic, Mircea Lepădătescu rămâne o figură centrală a culturii juridice românești.
Mihail Eliescu (1893–1977) a fost o personalitate marcantă a dreptului civil românesc, cunoscut pentru contribuțiile sale fundamentale în dreptul internațional privat și dreptul succesoral. După studii la Facultatea de Drept din Paris, unde a obținut titlul de doctor în 1925, a activat intens în Consiliul Legislativ, participând la unificarea legislației civile și la elaborarea Codului civil din 1940. A fost profesor de drept civil la universitățile din Iași și București și a coordonat cercetări juridice esențiale în cadrul Institutului de Cercetări Juridice. Printre lucrările sale de referință se numără monografiile despre succesiuni și răspunderea civilă delictuală, recunoscute pentru rigoarea științifică și claritatea expunerii. A lăsat o moștenire intelectuală valoroasă, formând generații de cercetători și influențând profund doctrina juridică românească.
Ion Nestor (1920–1996) a fost un jurist român remarcabil, specializat în drept internațional privat și arbitraj comercial internațional. După ce a absolvit Facultatea de Drept din București cu magna cum laude (1943), a activat ca avocat și apoi ca cercetător științific principal la Institutul de Cercetări Juridice, unde a condus Sectorul de Drept internațional privat. A avut o carieră prolifică ca expert și arbitru internațional, reprezentând România la numeroase sesiuni ONU și la comisii internaționale de arbitraj. De asemenea, a contribuit semnificativ la elaborarea convențiilor internaționale și a fost consilier permanent al Consiliului Legislativ, fiind autorul unor lucrări de referință în domeniul arbitrajului comercial și dreptului familiei.
Dr. Mircea Angheni (1916-1990) a fost un remarcabil jurist român, absolvent al Facultății de Drept din București și doctor în drept din 1942. A avut o carieră îndelungată în cadrul Ministerului Afacerilor Interne și Institutului de Cercetări Juridice, unde a fost cercetător științific principal și șef al Sectorului de drept administrativ. Activitatea sa științifică s-a concretizat în numeroase lucrări de referință privind dreptul administrativ, printre care „Sfaturile populare – organe locale ale puterii de stat” și „Elemente de drept administrativ”. A contribuit semnificativ la elaborarea actelor normative și la formarea unor generații de tineri cercetători. Prin devotamentul și profesionalismul său, a fost recunoscut ca un pilon al științei juridice românești în domeniul dreptului administrativ.
Anita Naschitz Meirovici (1928–1973) a fost o remarcabilă juristă și filosoafă română, cu o carieră academică și științifică strălucită, desfășurată în cadrul Universității din Cluj și apoi la Institutul de Cercetări Juridice din București. A fost un cercetător principal și șef al sectorului de Teoria generală a statului și dreptului, aducând contribuții esențiale în metodologia, axiologia și epistemologia juridică, precum și în tehnica juridică. A participat activ la viața științifică internațională, predând la cursuri de drept comparat în Strasbourg și alte centre europene, și a fost recunoscută pentru monografiile sale de referință, inclusiv „Teorie și tehnică în procesul de creare a dreptului”. Distinsă cu Premiul Academiei Române „Simion Bărnuțiu” pentru contribuțiile sale, a fost apreciată pentru profunzimea și originalitatea gândirii sale juridice.
Ion Rucăreanu (1934–1987) a fost un jurist și profesor român specializat în drept civil, dreptul comerțului internațional și drept comparat. După absolvirea Facultății de Drept din București, a obținut două doctorate, unul în România și altul la Cambridge, fiind primul care a susținut o teză comparativă între sistemele juridice est-europene și cele de common law. A fost inițiatorul predării dreptului comparat în România și a activat intens atât în cercetare, cât și în învățământul superior, la Academia de Studii Economice. Pe lângă activitatea didactică, a fost arbitru în cadrul Comisiei de Arbitraj a Camerei de Comerț și Industrie și membru al London Court of Arbitration. Ion Rucăreanu s-a remarcat prin contribuții importante în domeniul dreptului comercial internațional și civil, dar și prin pasiunea și dăruirea pentru formarea studenților și practica juridică.
Salvator Brădeanu (1902 – 1985) a avut o carieră remarcabilă în domeniul dreptului, contribuind semnificativ la elaborarea și armonizarea legislației funciare și civile în România. A fost consilier în Consiliul Legislativ și director al Direcției cărților funciare și cadastrului funciar, având un rol esențial în dezvoltarea cadastrului și reformei agrare. A fost profesor universitar la Facultatea de Drept Cluj-Sibiu și cercetător la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române, publicând numeroase studii și lucrări de referință. De asemenea, a fost recunoscut ca un dascăl dedicat și un expert respectat în dreptul proprietății, dreptul agrar și protecția mediului. Opera și activitatea sa au avut o influență durabilă asupra dreptului românesc, fiind apreciate atât în țară, cât și pe plan internațional.
Constantin Flitan (1913–1983) a fost un pionier al dreptului muncii în România, fiind inițiatorul Sectorului de Drept al Muncii în cadrul Institutului de Cercetări Juridice în 1961 și primul său șef. Opera sa științifică a contribuit decisiv la consolidarea și modernizarea dreptului muncii ca ramură distinctă a dreptului privat, prin studii și monografii fundamentale, precum „Răspunderea disciplinară a angajaților”. Flitan a fost recunoscut pentru originalitatea și claritatea analizei juridice, anticipând criterii și principii care au fost ulterior incluse în legislația muncii. Activitatea sa a influențat semnificativ dezvoltarea doctrinei juridice și a legislației muncii în România, fiind considerat un reper esențial pentru cercetările ulterioare în domeniu.
Alexandru Bolintineanu (1922–1997) a fost un remarcabil cercetător și specialist în drept internațional, cu o carieră academică și profesională desfășurată în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. A fost inițial avocat, apoi redactor și șef de secție la Editura Științifică, iar din 1958 a activat full-time în cercetare, devenind șef al sectorului de drept internațional. A contribuit substanțial la codificarea dreptului internațional și a participat ca reprezentant al României în numeroase organisme și conferințe ONU, fiind și funcționar internațional în Divizia Drepturilor Omului a ONU între 1970-1975. Bolintineanu a fost un mentor important pentru generații de juriști și a colaborat cu personalități precum Adrian Năstase. După 1989, și-a continuat activitatea științifică, contribuind la consolidarea dreptului internațional contemporan prin lucrări de referință și implicarea în proiecte legislative.
Ion Vântu (1901–1987) a fost o marcantă personalitate a dreptului românesc, profesor universitar și cercetător cu o contribuție esențială în domeniile dreptului constituțional, administrativ și al istoriei dreptului. Doctor în drept al Universității din București (1927), a fost avocat, cadru didactic și, ulterior, director al Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române (1968–1972), unde a activat timp de 27 de ani. A fost un susținător timpuriu al ideii unui drept constituțional internațional, pledând pentru pace, securitate și cooperare juridică globală. Lucrările sale teoretice au abordat teme fundamentale precum controlul legalității, administrația de stat, necesitatea unui cod administrativ modern și protejarea drepturilor cetățenilor în raport cu statul. A avut o activitate susținută și pe plan internațional, participând la congrese și publicând în reviste de prestigiu din Europa. Ion Vântu a rămas cunoscut ca un dascăl devotat și o prezență caldă, generos în cunoaștere, dedicat formării generațiilor viitoare de juriști.
Maria Ioana Eremia (1922–1999) a fost un distins jurist și cercetător științific, specializat în drept civil și dreptul familiei, cu o carieră de peste trei decenii în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. Absolventă a Facultății de Drept din București, a început ca asistent universitar și ulterior a devenit doctor în drept cu o lucrare apreciată despre uniunile de creatori. A contribuit la redactarea unor lucrări fundamentale precum Tratatul de drept civil (Partea Generală, 1967) și Persoana fizică (1963), precum și la numeroase studii de drept civil și legislativ. După stabilirea în Germania, a continuat cariera didactică la universitățile din Münster și Düsseldorf, remarcându-se prin promovarea terminologiei juridice multilingve. A fost recunoscută atât ca cercetător riguros, cât și ca profesor cu vocație, apreciată pentru claritatea, profunzimea și eleganța expunerii. Prin contribuțiile sale, a marcat dezvoltarea științei juridice românești contemporane.
Sanda Rosetti-Lăzărescu (1920–1983) a fost una dintre primele femei numite judecător în România, alături de Yolanda Eminescu și Steliana Popescu, în urma propunerii Consiliului profesoral al Facultății de Drept din București. Absolventă a Facultății de Drept cu rezultate excepționale, s-a remarcat printr-o solidă pregătire în dreptul civil și printr-o conduită profesională ireproșabilă. Cea mai mare parte a activității sale a desfășurat-o la Oficiul Juridic al Camerei de Comerț și Industrie a României, unde a devenit un nume de referință în domeniu. În ultimii ani de carieră, a fost cercetător în sectorul de drept civil al Institutului de Cercetări Juridice, unde a colaborat îndeaproape cu juriști de prestigiu la proiecte esențiale precum Codul civil. A impresionat prin profunzimea cunoștințelor, onestitatea intelectuală și spiritul colegial, integrându-se rapid în colectivul științific. Chiar dacă activitatea sa în cadrul Institutului nu a fost îndelungată, moștenirea sa științifică și morală rămâne un model demn de urmat.
Petre Anca (1902–1981) a fost un distins jurist și civilist român, cu o carieră impresionantă desfășurată în principal în cadrul Consiliului Legislativ și, din 1954, în cadrul Institutului de Cercetări Juridice, ca cercetător științific principal. A contribuit esențial la revizuirea Codului Civil și a fost coautor al unor lucrări de referință, dintre care se remarcă Teoria generală a obligațiilor (1968), realizată împreună cu Tudor R. Popescu. Domeniile sale de interes au inclus dreptul civil, dreptul familiei și teoria obligațiilor, iar activitatea sa științifică a fost caracterizată prin rigoare, echilibru și profunzime. A lăsat o moștenire valoroasă în doctrina juridică românească, fiind recunoscut ca un formator de școală și un model de seriozitate profesională.
În cadrul Institutului, Petre Anca a participat la elaborarea unor lucrări fundamentale pentru practica și teoria dreptului familiei, precum Rudenia în dreptul R.S.R. (1966) sau Încheierea căsătoriei și efectele ei (1981), fiind autor sau coautor a zeci de studii, articole și adnotări jurisprudențiale publicate în revistele de specialitate.
Ortansa Brezeanu (1926–2017) a fost o reputată juristă română, al cărei demers științific – îndeosebi în criminologie și drept penal – a marcat dezbaterile academice din țară. A activat în cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, contribuind ca lector și cercetător științific la proiecte majore și sesiuni de comunicări științifice. Printre preocupările sale științifice s-au numărat criminalitatea violentă în spațiul public, prevenția și controlul acesteia, precum și criminalitatea mediului – teme abordate în conferințe organizate de Societatea Română de Criminologie și Institutul de Cercetări Juridice. A publicat lucrări importante precum „Minorul și legea penală”, „Pagini din istoria criminologiei românești” sau „De la individualizarea la personalizarea sancțiunilor”, contribuind semnificativ la literatura juridică românească.
Otilia Calmuschi (1934–2006) a fost o juristă remarcabilă, specializată în dreptul proprietății intelectuale, care și‑a desfășurat activitatea profesională și științifică în cadrul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române. În onoarea contribuției sale marcante în domeniu, Asociația Științifică de Dreptul Proprietății Intelectuale a instituționalizat un centru de cercetare denumit „Yolanda Eminescu – Otilia Calmuschi” și un premiu anual care îi poartă numele, acordate cercetătorilor de excepție în domeniu. De asemenea, a participat și a susținut intervenții relevante în numeroase sesiuni științifice, inclusiv la masa rotundă din anul 2003 dedicată integrării europene, ca reprezentantă a Institutului.
Prof. univ. dr. Octavian Căpățînă (1919–2008) a fost un jurist remarcabil, specialist în drept internațional privat, care și-a desfășurat activitatea științifică la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române. A fost profesor asociat la Universitatea Paris I Sorbona, cercetător la Institutul Max Planck și lector la Academia de Drept Internațional de la Haga, contribuind la formarea și perfecționarea magistraților și diplomaților. Opera sa cuprinde lucrări fundamentale în domenii precum dreptul comerțului internațional, drepturile comerciale, transporturi și concurență, printre care se numără volume precum Institutii de drept comercial internațional, Tratat de drept al comerţului internațional, Dreptul concurenței comerciale sau Dreptul transporturilor.
Prof. univ. dr. Victor Duculescu (1931 – 2009) a fost unul dintre cei mai importanți specialiști români în drept internațional public, remarcându-se prin contribuții fundamentale în domeniul succesiunii tratatelor, dreptului comunitar și drepturilor omului. A obținut doctoratul la Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române în 1971 și a continuat să-și perfecționeze pregătirea la prestigioase instituții internaționale, precum Academia de Drept Internațional de la Haga și Institutul de Drept Internațional de la Thessaloniki. A primit numeroase distincții, printre care Premiul „Simion Barnuțiu” al Academiei Române (1972) și medalia Institutului de Drept Internațional Umanitar (1995). Opera sa cuprinde lucrări de referință, precum Succesiunea statelor la tratatele internaționale (1972), Continuitatea și discontinuitatea în dreptul internațional (1982) și Diplomația secretă (1992), contribuind semnificativ la reflecția științifică în dreptul internațional.
Prof. univ. dr. Sofia Popescu a fost cercetător științific emerit la Institutul de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române, contribuind semnificativ la dezvoltarea teoriei și filosofiei dreptului în România. A fost una dintre primele generații de cercetători formate și afirmate în cadrul Institutului, având un rol esențial în promovarea unei noi direcții în studiul dreptului. A publicat lucrări reprezentative în domeniu și a fost un mentor apreciat pentru numeroși specialiști în drept.
Lect. univ. dr. Bogdan Pătrașcu a fost cercetător științific gr. II în cadrul Institutului și cadru didactic asociat la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București. În activitatea sa științifică, s-a concentrat pe dreptul civil și procesual civil, cu accent pe dreptul succesoral și înnoirea legislației civile. A participat activ la conferințe naționale, contribuind la dezvoltarea și aprofundarea domeniilor sale de specializare. De asemenea, a publicat lucrări relevante în domeniul dreptului privat, fiind un contribuitor apreciat în comunitatea juridică românească.
